Mihaela Bilic despre fratele ei plecat subit din această lume la 21 de ani. De ce a murit și ce s-a întâmplat cu ea din acel moment

Mihaela Bilic, cunoscută pentru optimismul și zâmbetul ei constant, poartă însă, asemenea oricărui om, răni adânci. Una dintre cele mai greu de conceput este pierderea fratelui său, petrecută în urmă cu 32 de ani.

O asemenea durere nu dispare niciodată complet, însă, în timp, înveți să o porți cu tine. Cu un spirit analitic, ea a privit atent spre propriile trăiri și a observat felul în care această experiență a modelat-o. Concluziile la care a ajuns le-a împărtășit recent și comunității sale din mediul online.

”Tot ce mi-a rămas de la fratele meu este bucuria de a conduce!

Zilele astea sau împlinit 32 de ani de când nu mai am frate😢O viață de om. Sau, mai bine spus, o viață fără un om bun și iubit. A fost o tragedie care mi-a bulversat viața și care a lăsat un gol neînchipuit. Cine are un frate sau o soră știe ce relație și ce legătură înseamnă asta, nici părinții, nici partenerii de viață nu o pot egala sau înlocui.

Îmi amintesc și acum că prima senzație pe care am avut-o după ce fratele meu s-a prăpădit a fost liniștea nefirească din casă. Nu mai suna telefonul, nu-l mai căuta nimeni pe Billy – cum îi spuneau prietenii.

N-am cunoscut pe cineva mai plin de viață, mai săritor și mai iubitor de oameni cum era el. Împărțeam totul, mă lua cu el peste tot, eram noi doi și restul lumii. Cred că ăsta este și motivul pentru care am fost mai băiețoasă: am crescut în gașcă de băieți și am învățat să umblu cu trusa de scule, nu cu trusa de machiaj😜”, a povestit Mihaela Bilic într-o postare pe Facebook.

”Nu știu dacă există supranatural sau legături dincolo de moarte, însă…”

Lăsând la o parte durerea pricinuită de plecarea acestuia și de motivul dispariției sale, despre care vom vorbi în cursul articolului, trauma a schimbat-o în moduri neînchipuite. Și nu neapărat rele, după cum a explicat ea.

”Nu știu dacă există supranatural sau legături dincolo de moarte, însă pot să vă spun că mie mi s-a întâmplat un fenomen neașteptat: după ce fratele meu a dispărut, toată pasiunea lui pentru mașini și condus mi s-a transferat mie🤦‍♀️😂Dacă până atunci nu mă interesa nici să-mi iau permisul de șofer, ulterior nu voiam să mă mai dau jos din mașină. Nu conta destinația, important era drumul.

Îmi era drag să conduc mai ales noaptea, când restul lumii dormea și drumurile erau pustii. Nu știu să descriu senzația de liniște și mulțumire pe care o am la volan, cu muzică în surdină și drumul șerpuind în lumina farurilor. N-am avut niciodată vreun sentiment de frică, neliniște sau nesiguranță, ba din contră, simțeam că la volan sunt protejată, că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Doar biata mama se îngrijora și mă întreba mereu: “unde pleci, măi mamă, în crucea nopții?!”

De multe ori glumesc spunând că am condus la viața mea cat un șofer de tir😱😂Pentru mine drumurile au fost prilej de regăsire și liniștire. Și tot drumurile mi-au adus răspunsuri la întrebări. Preotul Mihai, un prieten drag, care s-a prăpădit și el mult prea devreme, îmi spunea “pleacă la drum și lucrurile/oamenii/evenimentele îți vor ieși în cale!”

Atunci când sunt la volan uit de griji și necazuri, uit de foame, uit de gânduri și scenarii negativiste, uit de frustrări și nemulțumire, uit chiar și de dorința de a face lumea mai bună! Când sunt la volan trăiesc în prezent, mă bucur de viață aici și acum… chiar dacă de multe ori nu știu care este destinația.

Și tot el, condusul, m-a ajutat să scap de control. Acel control păgubos pe care mintea vrea să-l dețină în fiecare aspect al vieții noastre și care ne împiedică să trăim în armonie cu noi și cu restul lumii”, a încheiat postarea care te trece prin toate stările Mihaela Bilic.

De ce a murit fratele Mihaelei Bilic
Dar, totuși, de ce a murit fratele ei? Într-un interviu acordat Adevărul acum mai bine de 10 ani, medicul nutriționist, dar mai cu seamă omul Mihaela Bilic a povestit.

”A fost bolnav, dar în trei luni a şi murit. Avea 21 de ani când a fost descoperit cu cancer şi cu metastaze. În octombrie a primit diagnosticul şi în ianuarie a şi murit.

Suferinţa lui m-a cutremurat şi nu mai puteam vedea suferinţă, iar neputinţa mea în situaţia aceea m-a năucit. Mintea mea logică încerca să găsească relaţia cauză-efect. De ce a murit, în primul rând, de ce nu există tratament şi de ce n-a murit într-un accident de maşină, că tot era pasionat de maşini, şi de ce a trebuit să se chinuiască atât de mult? Nu vedeam logica.

Şi-atunci am zis că poate ar trebui să mă las de Medicină. Până la urmă, am zis să fac o combinaţie între ceea ce-mi place: mâncarea şi medicina. Atunci am început să caut partea de nutriţie”, povestea ea atunci. Iată că moartea fratelui a influențat-o în toate modurile și toate alegerile.

”Am fost generația cu cheia de gât”
Despre copilăria cu fratele ei, iată ce spunea ea atunci: ”La Câmpina, pe Valea Prahovei. Sunt exact ca Scarlett cu Tara ei. Pentru mine, pădurea şi apa sunt locurile unde m-aş întoarce oricând. Acolo am copilărit, am hălăduit pe dealuri.

Paradoxal, deși acum e mereu invitată la radio și TV, în acea vreme, a copilăriei, i se spunea ”muta”. Fratele ei era complet diferit.

”Ne jucam tot timpul împreună. Era diferenţă de doi ani între noi, eu eram mai mare. Poate că nu pare acum, dar eu nu-mi făceam prieteni cu uşurinţă, nu comunicam cu uşurinţă, am fost mai retrasă. Tatăl meu chiar îmi spunea „muta“, pentru că nu vorbeam deloc. Şi fratele meu era exact opusul meu: vorbăreţ, solar, genul de om pe care şi dacă-l lăsai singur cinci minute pe stradă, îl găseai înconjurat de oameni. Erau incredibile această charismă, această deschidere, bucuria lui care îi făcea pe oameni să i se apropie. Semăna cu tatăl meu.

Şi-atunci, eu, chiar dacă eram sora mai mare, tot timpul am fost cea protejată în gaşca lui de băieţi. Era mai înalt ca mine, era foarte protectiv şi mă simţeam tare bine în compania lui. Era chiar un intermediar între mine şi restul lumii.

Când nu l-am mai avut, când l-am pierdut, senzaţia concretă pe care am avut-o a fost că s-a făcut o linişte năucitoare în casă, pentru că nu mai suna telefonul. Unde înainte telefonul suna nonstop, tot timpul frate-meu era într-o discuţie, era extrem de dinamic. Şi-apoi, dintr-o dată, a venit o linişte şocantă”.

”Am fost generaţia cu cheia de gât. După şcoală, mergeam la semiinternat. Era o facilitate fabuloasă a Şcolii generale 27, în Colentina. Acolo primeam masă de prânz şi făceam lecţiile. Stăteam până la 4 şi jumătate, când venea mama de la serviciu.

Iar la capitolul reguli: tatăl meu avea muncă de şantier, la electrificări de căi ferate, fiind inginer electronist. Pleca de acasă duminică seara şi venea vineri seara. Mama rămânea cu noi tot timpul şi probabil că e nevoie de nişte reguli când ai doi copii şi mai ai şi responsabilitate mare la serviciu. Şi atunci trebuia să existe această disciplină, pentru ca lucrurile să funcţioneze. Am fost aşa, nişte copii cuminţi şi ascultători”, își amintește Mihaela Bilic.