“Sărăcia și grijile m-au izgonit de acasă. Am salvat viitorul copiilor mei, dar mi-am rătăcit sufletul printre străini”. Scrisoarea unei mame care a plecat la munca in Italia. Ce dramă…

“Ma numesc Ileana si am 56 de ani, sunt in Italia, „la fix”, de 11 ani. Saracia si grijile m-au izgonit de acasa unde eram saraca din punct de vedere financiar.

Dupa 11 ani de munca in Italia am reusit sa rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea saraca, fara bani, ci sunt saraca altfel acum

De saracie tot nu am scapat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, multumitor), dar am saracit la suflet.

Copiii au crescut mari fara mine, acum sunt plecati pe drumul vietii cu familiile lor, barbatul mi s-a obisnuit ca banii-i vin lunar si fara munca, iar eu nu mai gasesc drumul catre liniste.

Am imbatranit departe de casa, am obosit muncind pentru casa. Anii de munca de aici, din Italia, nu au fost usori. Au fost cei mai grei ani din viata mea, dar am suportat orice de dragul copiilor.

Noptile nedormite, mancarea, uneori putina, alteori suficienta, nu mai are parca nici un gust. Zilele trec toate la fel!

Copiii sunt acum la casele lor (am 2 baieti), se intretin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu.

Sotul, desi asteapta bani de la mine pentru intretinerea casei, in cei 11 ani petrecuti departe unul de celalalt, si-a facut o viata a lui, una paralela cu cea pe care o avea cu mine, in care eu nu mai am loc. Ceea ce mai impartim in doi este spatiul din casa noastra, cand merg in concedii in tara.

De multe ori m-am gandit ca ar fi timpul sa ma retrag acasa, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns inca la varsta pensionarii) si nici nu ar vrea sa ma angajeze cineva. Cum m-as putea intretine?

Voi continua sa muncesc aici, atat cat voi putea, apoi… incotro? Traiesc intre trecut si prezent: trecutul plin de grija copiilor si de teama de a nu reusi sa ii intretin si prezentul in care nu ma mai regasesc decat singura si pierduta. Ce a insemnat Italia pentru mine?

Salvarea viitorului copiilor mei si ratacirea sufletului meu.

Ileana, 56 de ani.”

În România, după vârsta de 45 de ani, unii simt că devin marginalizați în societate, iar fenomenul emigrării românilor este în creștere constantă.

Un număr tot mai mare de oameni aleg să părăsească țara, iar puțini își doresc să se întoarcă. Pentru cei plecați, există adesea sentimentul de dezrădăcinare și o alegere dificilă între a trăi în străinătate și dorul acut pentru acasă.

Mulți nu pot reveni, fiind prinși în dilema de a trăi departe de copii, soți și familie în general, experimentând o dureroasă traumă – dorul de acasă. Femeile, în special, resimt greutatea responsabilității pentru cei lăsați în urmă și se găsesc într-un echilibru fragil între două lumi.

Se desfășoară un proces ireversibil, cu toate emoțiile, tensiunile, micile bucurii și temerile, trăite în singurătate. Dorul devine o forță internă distructivă, afectând sufletul asemenea unei maladii progresive, iar prețul plătit este substanțial.

Cu toate acestea, mulți aleg să plătească acest preț, înfruntând riscurile și provocările vieții în străinătate.