Irinel Columbeanu mărturisiri dureroase despre singurătate și viața la azil: „Irina mi-a zis că…”

Fostul afacerist Irinel Columbeanu vorbește sincer despre etapa pe care o traversează acum, într-o confesiune ce evidențiază trecerea de la izolare către o stare liniștită de acceptare.

Din centrul de îngrijire unde locuiește, el descrie ritmul actual al vieții sale, dorurile care îl încearcă și micile obiceiuri zilnice care îi oferă sens și echilibru.

Ruperea legăturii și dorul față de fiică

Columbeanu spune că nu mai păstrează nicio comunicare cu fosta sa soție, Monica Gabor, însă subliniază că apreciază felul în care aceasta a crescut-o pe fiica lor, Irina. În ciuda distanței, dorința lui principală rămâne aceea de a o revedea în acest an. Recunoaște că timpul trece diferit atunci când aștepți un apel sau o vizită, iar această așteptare se sprijină pe o speranță simplă: o întâlnire între tată și fiică.

“Cu Monica nu am mai vorbit…”

Fiica lui, care are acum 19 ani, locuiește la New York, unde urmează cursuri de medicină. Deși nu s-au întâlnit de aproape un an, comunicarea dintre ei continuă. Irinel spune că vorbesc zilnic, iar Irina îl sprijină financiar când este nevoie, o relație care îi oferă mai multă încredere și stabilitate emoțională.

„Sunt foarte bine, sunt ok! Sunt la azil. Am vorbit și cu Irina, mi-a spus că încearcă să vină să mă vadă. Vorbesc zilnic cu ea, mă ajută cu bani”

Drumul lung până în Statele Unite rămâne, deocamdată, prea dificil. Irinel admite că îi este greu să călătorească, așa că își imaginează întâlnirea cu Irina în România, atunci când programul ei îi va permite.

„Irina este acum la New York, mi-e cam departe să ajung la ea. O să văd ce face ea și dacă vine în România”

Viața în azil și apropierea de credință

De la luxul de altădată la prezentul modest dintr-un azil, parcursul lui Columbeanu a fost unul brusc. El vorbește deschis despre lipsurile financiare, problemele de sănătate și cercul restrâns de oameni din jurul său. În această situație, spune că și-a găsit liniștea prin apropierea de credință, alegând pocăința și lectura zilnică a Bibliei, în special Evanghelia după Ioan.

„Sunt bine. Sunt ok. Eu iau în glumă aceste zvonuri pe care le mai aud câteodată! Nu îmi este teamă de moarte. Bunul Dumnezeu pe care l-am invitat destul de recent la cârma vieții mele știe întotdeauna ce face! Am trecut la baptism pentru că am ascultat un impuls interior…”

„Cred că este mai înțelept să îmi petrec timpul citind Biblia. Nu prea mai ies. Evanghelia după Ioan o citesc și îmi place”

Columbeanu spune că își petrece cea mai mare parte a timpului în cameră, urmând o rutină simplă: își pregătește medicamentele, citește, apoi își sună fiica. Uneori își notează câteva gânduri, alteori schimbă câteva vorbe cu personalul. Dincolo de acest program liniștit există însă un fir al așteptării, colorat de speranța unei revederi și de dorul pentru orașul în care învață Irina, o combinație personală între pace, credință și dor.